|
Actul de receptare, ca atribut al vizualului, penduleaza intre
a privi si a vedea. Vizibilul isi justifica numele prin lamura ce
se naste din armonia dintre cele doua concepte.
Or, Universul in care ne miscam este unul armonic
prin datele lui firesti. Cel care trebuie sa se descopere, in raport
cu el, este omul, ca stapan si diriguitor al lui.
Daca, C-tin Brancusi avea dreptate sa le ceara celor care doreau
sa le explice sensul sculturilor sale: Priviti pana veti intelege,
un artist – care fara sa foloseasca dalta, lemnul, piatra
sau metalul pentru a re-crea lumea prin intermediul aparatului de
fotografiat – e indreptatit, cred, sa pretinda din partea
celor ce-i privesc opera sa treaca dincolo de aparenta spre esenta.
Pentru a-si nemuri lumea surprinzand-o prin imaginile
pe care i le ofera, fotograful sculpteaza intr-o materie inefabila,
pentru a o sensibiliza la frumosul pe langa care omul trece, adesea,
nepasator.
Capacitatea nativa a ochilui – aceea de a privi – il
pregateste pe om pentru ceva mai mult decat atat. Pentru a intelege
privind, pentru asi apropia si a transmite un mesaj al sufletului
si sensibilitatii celui care zaboveste vazand, ochiul ii cheama
pe oameni la o agapa a spiritului.
Cu alte cuvinte, pastrand diferentele si proportiile, artistul
fotograf il poate parafraza pe C-tin Brancusi atunci cand
ii cere. Priviti si veti intelege!
Pentru Marian Matei lumea
se dezvaluie prin teme si motive care adunate in cateva albume o
definesc, particular si subiectiv, ca lume a lui.
El hoinareste prin ea, prin luminile si umbrele ei, prin zorii
si apusul ei, la pas cu aparatul de fotografiat.
Natura din fotografiile lui Marian
Matei este o natura care isi povesteste povestile
in imagini. Seducator si simplu.
Prin semetia lor, muntii surprinsi in perspectiva departarii,
lasa spiritului libertatea de a urca spre culmi, acolo unde linistea
si pacea se transforma in componente comportamentale ale celui care
se cauta pe sine in inaltimi. Imaginea unei banale fotografii devine
o invitatie la o aventura a devenirii.
Apele involburate ale marii cheama spre spatiile nebanuite ale
fluidului care spala, racoreste, ocroteste si naste. Viata incepe
in misterul marilor traversate de-a-notul cu imaginatia sau cu bratele
otelite de freamatul lor neostoit.
Stanca si valul, malul si inaltul, aproapele si-adancul se contopesc
in picatura pe care soarele o saruta inflacarand-o si luna o racoreste
sub valuri de argint…
Padurea poate fi si copacul desfrunzit de asprimea toamnei si
conul de brad care inchide taina sirurilor unui Fibonacci in zalele
ce-l cuprind si-l apara de ger si arsita. Seminte ce se coc in cuiburi
de cetina, ramuri frante pe margini de drum dincolo sau dincoace
de cascadele clipei.
Florile abia inmugurite sau grele de podoaba lor de petale sfidand
cu semetie abisul de deasupra al cerului de azur, rasarind din jungla
ierburilor bantuite de gaze, pot fi un paradis al mierii ce vas
a fie pogoramant auriu.
Animalele – de prada, de curte, salbatece sau domestice
– se intalnesc, fara resentimente, in imagini cu care se umple
filmul din aparatul foto, vorbind despre periplul omului prin viata
care nu-i cere nimic mai mult decat: fii, pentru a putea observa.
Ideea, sub semnul careia se naste, devine si se desavarseste fotografia
lui Marian Matei,
a devenit carte de vizita prin care se recomanda insusi artistul:
nimic nu este de observat, trebuie doar, in mod simplu, sa fii.
Ca filozofie de viata, atitudinea (de observator detasat al vietii)
acestui privitor al Ei, care este Marian
Matei, fraza de mai sus se apropie de intelepciunea
stravechiului
Orient.
Intre plin si gol, vidul, se defineste zona in care se inplineste
destinul cel mai ascuns al finite umane, spatiul pe care il umple
el insusi si care il re-prezinta la dansul Universului, pentru ca
ii este, intotdeauna, interior. O imagine se contempla din-launtrul.
Femeia, misterioasa
sau prea cunoscuta, isi poarta frumusetea fie ca pe un val, sub
care se pot descoperii comori nebanuite, fie ca pe o sfidare adresata
obraznic celor ce prea vor totul dintr-odata, pe de-a-ntregul si
de gratis.
Copilul sau puiul echilibreaza cuminte cotrariile, tot asa cum
jocul este parte a iluziilor noastre sau proba a cruzimii, de care
suntem in stare.
Cetatea, casa, cuibul, sunt spatii in care se limpezesc toate
devenirile. Si ele se marturisesc prin forma, culoare sau perspectiva,
de observat si ele, in imaginile surprinse de aparatul de fotografiat
al artistului. Pasarea, zborul, norul si fiorul se impletesc intr-o
simfonie a inaltului…
Tacerea, unei fugare raza de soare si sfiala unui iris in floare,
apleaca genuchiul spre treapta unui templu sau spre brazda inca
ne-rodnica a pamantului chinuit de prea multe rani. Setea cheama
apa. Izvor sau cascada, mladita sau frunza, capita sau snop, toate
se regasesc, fie chiar si fugar, in fotografia care alcatuieste
albumul pe care il semneaza acum Marian
Matei.
Dincolo de toate acestea, spusa se retrage in spatele clipei care
poate fi lunga sau scurta, pe masura roadei pe care a adus-o privitorilor
ce vad fotografia. Cea care ne-a ingaduit aceasta hoinareala pe
ulita eternei frumuseti. Acceptand-o, suntem viata vietii.
Prof. Univ. Dr. Rodica Rosianu-Cornea
| 
